Prunca Maria.

DSC01552

Mi-a venit rândul să împărtășesc o istorie din viața mea. O secvență în care  am avut șansa să o cunosc și să o îndrăgesc pe Magdusea , înger din palmele Domnului.

Ceea ce s-a întâmplat cu mine în 2012, mi-a lăsat o amprentă adâncă în suflet, a fost o lecție de viață dură, dar necesară, așa cred eu.

Însă dacă aș putea întoarce timpul înapoi, nu știu dacă aș schimba ceva, deoarece abia după această dramă am început să trăiesc cu adevărat.

O să vă povestesc de unde a început totul.

M-am căsătorit prin 2010, aveam o fiică mare deja, din prima căsnicie și atunci când am decis cu soțul că vrem un copil Loredana avea deja 8 ani.

Am conceput  peste un an și jumătate de încercări.

Bucuria mea a fost enormă atunci când testul în sfârșit a developat două linii mult așteptate. Soțul se afla la cursuri în altă țară, dar a rămas  la fel de încântat ca și mine.

Însă un caz interesant s-a întâmplat în acea perioadă. Această întâmplare  m-a marcat și apoi s-a mai repetat.

Într-o zi pisica mi-a adus în casă o turturică, o prinsese și era gata să o înfulece. Eu miloasă, i-am luat prada, deoarece pasărea era încă vie.

I-am prelucrat rănile și am lăsat-o în cameră la mine să se reabiliteze. În acea perioadă creșteam păsări de rasă , găini brahma, aveam multe în jur de 80 capete, anul fusese norocos. Eram foarte mândră de ceea ce făceam, ador animalele și păsările în special.

Turturica mea se făcea bine, începu să mănânce, zbura uneori prin cameră, eram gata să-i permit să plece afară,  într-o dimineață, am observat că este prea liniștită și stă cu ochișorii închiși. Aceeași problemă o văzusem la păsările din curte. Eu deja având experiență, am luat medicamente și tot felul de vitamine și am încercat să scap păsările de boală și pe turturica mea…

Prima murise turturica, apoi pe rând au murit toate păsările mele, au rămas doar 4. Se vede că anume turturica prinsă de pisică, era contaminată cu o boală pulmonară, turturelele veneau la mâncarea găinilor și astfel mi-au infectat păsările.

Dar mă durea și mai mult faptul că nu le-am putut salva, cât nu am încercat era zădarnic.

Desigur eram foarte amărâtă, dar am zis că așa trebuia să fie și am încercat să depășesc.

Însă istorii cu turturele o să vă mai povestesc în continuare.

Burtica creștea repede, mă bucuram că deja copilașul mișcă. Foarte des mergeam la USG, deoarece vroiam să mă asigur că totul este perfect și dacă nu simțeam mișcări măcar câteva ore alergam la medic.

La policlinică am mers cam pe la 12 săptămâni, la care medicul mi-a zis:

– Ba nu, tu ai 15, du-te și treci ultrasunetul.

Eu din nou mergeam la USG și din nou îmi arăta totul regulă fără devieri, copilul se dezvolta normal.

La 6 luni de sarcină am avut un stres foarte mare din perspectiva mea, o ceartă cu rudele, eu mă consideram trădată în acel moment și am făcut un mare stres, enorm, am plâns câteva zile și chiar la un moment dat am dorit să nu mai am această sarcină și să mor, să nu-mi vadă ochii această nedreptate.

Așa și a fost, a doua zi am observat am probleme cu vederea, ceva era neregulă. M-am speriat și am mers imediat la oculist. Medicii după investigații îndelungate mi-au zis că un ochi este -1,5, iar altul -7 brusc într-o noapte! Mereu aveam vederea perfectă!

Acest fapt m-a șocat  mult. Am urmat un tratament foarte dureros, injecții în ochi, stând prin rândurile imense a spitalului Sfânta Treime, a fost oribil, dar nici medicii nu știau dacă tratamentul poate sau nu influența fătul(din nou șoc), pe cine nu întrebam, nu erau la curent.

”Mi-am pierdut vederea din cauza trădării, deoarece eram oarbă să văd adevărul! Sau de fapt nici nu vroiam să-l văd!”Așa credeam eu pe atunci.

Este foarte greu de scris ceea ce a urmat, mi se ridică un nod spre gât din mădulare și mă sufocă!

Soțul meu fusese la biserică, să se intereseze când putem să ne cununăm, căci noi nu eram cununați pe atunci. Și vrând să aprindă lumânări în fața icoanei sfântului Nicolae, ceva straniu se întâmplă, deoarece lumânările nu se aprindeau, cât nu s-a străduit, cât nu a încercat nu se aprindeau. M-a pus pe gânduri acest fapt mai ales că babele șoșoteau în spatele lui :”Măi, măi, măi!!!”

Un singur vis straniu am avut pe parcursul sarcinii, era un vis de angoasă, un coșmar.

Visasem de parcă mă aflam într-o cafenea plină de strigoi, erau de-a dreptul oribili văzului, erau descompuși și foarte strașnici, zâmbeau cu gurile fără buze și mă invitau la ei la masă. Eu am acceptat de frică. Atunci, ei m-au întrebat  dacă vreau să văd pe cineva și imediat la masă s-a așezat o bătrână la fel de strașnică, doar că era cu o burtă imensă, de parcă era însărcinată. Ea m-a întrebat ironic dacă vreau să văd ceva, scoțând din burtă un craniu de copil. Iar toți strigoii din jur au început să râdă clănțănind din dinți. Eu de frică am fugit din acel local și apoi m-am trezit.

Am zis că este doar un coșmar și atât.

DSC01430.JPG

Timpul trecea și aveam deja 8 luni de sarcină atunci când am fost întrebată de rude dacă am medic la care să merg să nasc și eu nu înțelegeam la ce bun. Toți sunt medici, echipa care va fi de gardă, acea mă va primi. Dar rudele au insistat să merg la un medic bun, competent și foarte cunoscut. Am acceptat. Am mers la câteva verificări, chiar mi-a plăcut.

VLUU L100, M100  / Samsung L100, M100
VLUU L100, M100 / Samsung L100, M100

Apoi au urmat câteva săptămâni de monitorizare, mergeam la USG des, mi se spunea că fătul este  normal, era o fetiță, fusesem ultima oară vineri, iar luni, 9 iulie 2012, au început niște micro sângerări și am chemat ambulanța.

Medicul de la ambulanță insista să merg la Centrul Mamei și Copilului așa cum doream eu de fapt, dar am rugat să mă ducă la spitalul nr.1 unde activa medicul meu.

Țin minte era un an călduros și maternitatea era arhiplină, deoarece o dată ajunsă nu doreau să mă primească, eram eu și încă 2 gravide care au fost duse la alte spitale, medicul meu m-a lăsat pe loc. M-a verificat și a constatat că sunt în naștere, dar m-a lăsat cu soțul în hol, deoarece nu erau săli de naștere libere și am stat cam 2 ore de la 14.00 până la 16.00 pe hol cu soțul, ascultând strigătele femeilor în durere.

În sfârșit s-a eliberat o sală și am fost chemată.

Medicul mi-a rupt membranele, chipurile se îngrijora să nu fi purtat copilul extra termen, apoi mi-a administrat în venă ceva, nu mi-a zis ce, a zis că o să mă ajute să nasc. Am înțeles din prima că era oxitocină, deoarece aveam experiență cu prima fetiță, aceleași contracții rapide și nebune.

Contracțiile erau prea puternice și medicul a decis să-mi administreze un fel de ”coctail” în injecție, care ar diminua durerea.

Deci, la orele 18.00, medicul a văzut că e deschidere completă, 2 ore doar de la ruperea apelor și a zis moașelor să mă spele, ele m-au ridicat și m-au dus către baie, dar eu deja aveam contracții de expulzare și ele țineau capul copilului, îl apăsau să nu iasă. A durat cam 10 minute până m-au dus să nasc și în 5 minute copilul s-a născut. Mi-au pus-o pe burtă, dar era de o culoare violetă spre negru, ceea ce m-a pus în gardă deodată și am întrebat de ce?

Mai apoi au rectificat în cartela mea, precum că apele au fost rupte la orele 14.00 și nu s-a menționat fonul aplicat pentru provocarea nașterii. Cum să demonstrezi inversul?

Neonatologul m-a asigurat că totul e ok și a început să o șteargă și să o îmbrace. Fetița nu plângea, medicul ne-a atenționat mai mult privirea că avea o problemă la tălpuțe, dar care e rezolvabilă. Am și video filmat, o mică secvență.

Fetița se  făcu roz la culoare, dar nu plângea. Au îmbrăcat-o și mi-au dat-o mie.

Când mi-au pus-o în brațe, din guriță și năsuc a început să curgă abundent un lichid și eu am atenționat neonatologul, care a luat-o din nou să o aspire. Și au dezbrăcat-o iarăși, din acel moment nu mi-au mai dat-o…

Abia peste 40 de minute au chemat reanimarea, care se afla cu totul în alt bloc și reanimatologul a fugit cu ea în brațe menținându-i respirația care deja se înrăutățise. Acele 40 de minute i-au hotărât soarta Magdalenei mele.

Medicul ce a primit nașterea a fugit repede acasă, se grăbea, avea zi de naștere.

Pe mine m-au plasat într-o cameră aparte, era cameră pentru vaccine. Nu erau locuri în spital și m-au pus aparte de alte mame cu copii, le mulțumesc mult pentru aceasta, chiar dacă era un pat incomod și nu puteam dormi. Dar eu stăteam aparte de alți copii, nu vedeam prunci și mame fericite. Acest fapt poate mă mai ținea integră.

Mă miram cât de bine mă simt, ce repede a trecut nașterea, dar de parcă mă aflam într-o transă adâncă, nu înțelegeam că o să am de chinuit încă aproape 4 luni și apoi toată viața.

Când s-a lăsat noaptea, pe marginea ferestrei s-a așezat o privighetoare și nu cânta în triluri lungi precum o fac ele, dar îmi ciripea în limba ei ceva, ciripea foarte scurt și cu jale. Acel moment a fost la fel ceva semnificativ și mistic. M-am gândit că poate va fi totul bine și copila mea se va reabilita cum mă asigurau medicii.

A doua zi a fost decisivă pentru mine ca mamă, deoarece am fost chemată în secția de reanimare să aduc  lapte și să văd bebelușul.

Când am văzut-o cât de frumoasă era nu-mi venea să cred , era pentru prima dată când am simțit din prima instinctul matern și îmi venea să o pup de-a mărunțelul. Dar apoi ochii mi s-au deschis și analiza a început în creierul meu.

O scanasem  așa cum puteam doar eu, era intubată, avea câteva picurători în ea, buric, mânuță, picior. O mână tremura și era atonică, eu brusc am înțeles, copilul meu nu este bine. Am început să plâng foarte tare și de fiecare dată când plângeam respirația copilului se diminua, copilul făcea crize, legătura între mine și ea și medicii constatând acest fapt mă alungau din sală.

DSC01534

Prima diagnoză, pe care o consider cea mai corectă era: Depresie medicamentoasă, care a survenit în urma medicamentelor ce mi le administrase medicul în venă, pentru a ameliora durerile, în care se conținea promedol.

Iar tomografia făcută apoi a demonstrat edem cerebral, ca urmare a acestei depresii, nu a fost destul oxigen și o parte a creierului a fost afectată, mai ales cea ce răspundea de respirație.

Eu am înțeles din prima că bebelușul meu, pe care îl iubeam ca ochii din cap, nu va supraviețui. Cineva mi-a recomandat să chemăm un preot să o botezăm. Așa și s-a făcut, fusese botezată Maria.

Cele 3 zile în maternitate, eu despărțită de ea, au fost coșmar. Medicii nu știau ce să facă cu copilul, nu înțelegeau cum să o ajute. Iar eu nu înțelegeam de ce se petrece anume cu mine acest fapt. Ce se întâmplă!

Apoi a urmat o altă diagnoză: lipsa unui plămân, care nu s-a adeverit, dar faptul că nu a fost citit corect rezultatul cercetării reunghenu m-a lăsat fără de cuvinte.

În secția de reanimare nu mi-au găsit loc ca să fiu și eu prezentă acolo, lângă copilul meu.

Veneam în fiece zi, chiar de două ori pe zi să-i aduc o porție de lapte, deoarece era hrănită prin sondă.

Am insistat să fie transferat copilul la Centrul mamei și copilului, deoarece nouă ni s-a părut că medicii  de la spitalul nr.1 erau incompetenți, mai ales doamna ce era șefă pe reanimare, cerea bani, mereu striga atunci când veneam să-mi văd copilul, chiar și surorile medicale se uitau chiorâș la noi, până nu le întindeai 50 de lei, nu se calmau. Un lucru mă bucura, cu laptele meu hrăneau câțiva copii născuți înainte de termen, a căror mame încă nu aveau lapte. Eu urmăream cum ei se liniștesc atunci când papă, unul avea doar 800 de grame.

Un singur medic competent a cărui nume voi menționa era și este Oxana Țurcanu, care mereu ne susținea și era de părerea că pruncul meu totuși avusese o depresie medicamentoasă, dar deoarece medicul ce a primit nașterea nu dorea să-și asume responsabilitatea asupra celor întâmplate a fost chemat un medic genetician.

Niciodată nu am să uit șocul pe care l-am experimentat atunci când mi s-a zis că posibil copilul meu ar avea o boală genetică incurabilă.

Dar de fapt iarăși era un joc al medicilor, să ne dea cu nisip în ochi, să nu vedem adevărul și să ne facă pe noi părinții vinovați de ceea ce se întâmplase din vina lor, de fapt.

Copilul fusese transferat, era într-o stare proastă, slăbise mult, nu era hrănită corect, avea mâinile și picioare vinete de înțepăturile acelor, nu mai avea loc unde să i se pună picurătoarea, care era vitală atunci pentru ea și cântărea doar 2kg700grame, În reanimarea neonatologică a centrului mamei și copilului s-au apucat de fată foarte serios și i-au ridicat greutatea puțin și îi administrau diverse medicamente  printr-o picurătoare pusă în vena de la cap, altele nu erau. Ți se rupea inima să vezi aceasta.

Acolo erau foarte mulți copii născuți prematur, de la 600 de grame în sus. De două ori am văzut cum copiii s-au stins și țipau mamele îndurerate.  Eu însă mă luam în mâini și speram că acest lucru nu se va întâmpla cu mine.

O dată au venit concomitent 4 mămici și de la bocetele uneia, au început să plângă toate, erau copii fără șanse, precum al meu. Noi tacit ne înțelegeam una pe alta bocindu-ne odraslele.

Din acel moment copilul meu avuse 6 diagnoze și nici una din ele nu s-a adeverit până la urmă. Erau toate de ordin genetic, dar prin analize colectate și trimise în Germania și România nu s-a adeverit nici una din bolile afișate.

”Dragi demnitari, faceți și la noi laboratoare performante pentru astfel de analize!!!”

Starea copilului era stabilă, uneori încerca să facă respirațiile proprii, dar nu erau suficiente pentru o viață normală. De fiece dată atunci când veneam în vizită, copilul se trezea și aveam impresia că anume pe mine mă privește, nu ne urmărea cu ochii, nu avea reacții, dar mie îmi părea că îmi zâmbește cu privirea, atât de dulce era.

Eu citind mult despre bioenergie și metodologia Djunei, am decis să încerc ca mamă să o influențez cu biocurenții din palme. De fiecare dată, atunci când îi făceam masaj energetic, monitorul înregistra respirațiile ei proprii și medicul se apropia la țiuitul aparatului. Noi chiar am filmat câteva diagrame de pe aparat.

Da, poate o să vă pară ceva demențial, dar eu căutam orice metodă care ar putea să-mi salveze pruncul.

Apoi cei mai mari, așa ziși, profesori din CMC îmi căutau nod în papură, întrebări de genul câți parteneri sexuali am avut, dacă am avut vreo boală venerică, erau supărătoare întrebările, dar răspundeam absolut la toate cu răbdare. Apoi urmau niște aluzii, că poate copilul are o infecție de virus  herpes. Acest ”poate” mă ataca, nu-mi venea să cred că anume medicii o spun.

Ce fel de aluzii poate avea un medic? Voi trebuie să fiți siguri mereu, cine dacă nu voi?

Geneticianul tot vizita copilul, până am înțeles de ce, doamna scria teză de doctor pe cazul nostru de fapt.

Am căutat în Rusia și România și chiar Italia medici să ne adeverească măcar una din diagnozele pe care medicii de pe loc ni le scriau,  mucovescidoză sau sindromul sirenei etc. Mai repet odată, nici unul din medici și nici un laborator nu ne-a adeverit nici o boală genetică. Chiar înainte de decesul fetei, am făcut cariotiparea să vedem care gen este defect și ni s-a spus că rezultatele nu au reușit. Însă din întâmplare am întâlnit o doamnă de la laboratorul unde se făceau analizele ne-a dat informația că genetic copilul este curat.

Între timp fiica mea mai mare Loredana visa că Magdalena venise la ea în cameră și se culcă alături. Loredana o ruga să se ducă la ea în pătuc, căci noi îi cumpăraserăm pătuc din timp, iar ea răspundea că nu va dormi în acest pătuc niciodată și a însemnat pe calendar cu roșu 26 octombrie.

Atunci când fata mi-a povestit visul am însemnat și eu pe calendar data de 27 octombrie. Aveam impresia că se poate întâmpla ceva foarte frumos, un miracol, poate va fi ziua în care o vom lua acasă.

Eu mă rugam și zi și noapte. Găsisem icoana sfintei Matrona și mă rugasem ei, să-mi dea un semn în vis dacă va trăi copila mea și cum să o ajutăm.

Răspunsul a venit chiar  în acea noapte.

Visasem cum stau în casa străbunicii mele, unde am copilărit , iar deasupra sobei se aflau icoane și cineva de pe o icoană a început să vorbească, nu puteam ridica capul în sus deoarece nu mi se dădea voie, eram cu capul plecat, dar în același timp înțelegeam prea bine că este un vis. Și vocea care venea era de femeie și vorbea în limba rusă, de aici am priceput că e Matrona.

Eu am întrebat dacă va trăi Magda, la care mi s-a răspuns de 3 ori că nu va trăi, dar voi naște curând alt copil.

Poate și aceasta să pară anormal, să cauți răspunsuri prin vise, dar eu căutam orice sursă de informație referitor la cazul meu.

M-am trezit mâhnită, căci înțelegeam clar că degeaba mai aștept o minune, apoi toate visele care au urmat au fost de același gen, în toate mi se răspundea în același mod.

Eu mă gândeam la acel moment, este sortit așa ori pot eu schimba ceva și nu înțelegeam ce ar fi trebuit eu să fac să schimb situația.

Toți îmi ziceau mai ales rudele: ”Pentru păcate ai fost pedepsită!”, mulțumesc lor!!! Doar cel de sus știe de ce anume tu ai așa soartă.

Am fost și la o doamnă prezicătoare renumită din Chișinău, care mi-a zis clar că fata va deceda, a 7-ea, a 9-a zi, sau în octombrie. Că anume așa este necesar și să mă resemnez, deoarece voi mai avea copii.

Eu am mers și la preot m-am spoveduit, m-am deschis în toate păcatele, dar oricum nu mi se făcea ușor pe suflet. Era ceva, un păcat pe care poate mai târziu aveam să-l conștientizez, peste câțiva ani.

Nimeni nu înțelegea ce simt eu, atunci când vin la copil în fiece zi și o văd atât de frumoasă, atât de perfectă, dar neputincioasă. Nimeni nu va înțelege cum e să auzi bârfe de la medici precum copilul meu este un țânc fără perspectivă și de ce  mămica nu vrea să înțeleagă că pruncul ei este o legumă!

”Dragi medici, aceste cuvinte se împlântă în adâncul sufletului oricărei mame suferinde, se așează acolo și fac răni și mai mari. Învăța-ți etica medicală!”

Apoi Magdalena a împlinit o lună și s-a luat decizia să fie transferată la alt spital, deoarece ”aici” nu trebuia să decedeze, putea să le strice statisticile spitalului, așa a decis un mare profesor. A fost trimisă la spitalul de copii de pe Lazo, aruncat ca un cățeluș.

Acel spital avea doar un medic bun, șeful secției, dar care tot lecuia după metode sovietice vechi, nimic nou, dar el nu avea posibilitate să ajute copilul meu, deoarece aparatul de ventilare artificială la care a fost conectat copilul meu era de fapt pentru maturi. Moartea copilului meu era doar pe seama timpului.

Cel mai interesant fapt era atunci când veneam în fiece zi să o vedem, medicii au constat că fetița anume în acel moment se trezea, toată ziua era legumă și doar la venirea părinților se trezea. Se uita în jur, rotea mânuțele, medicii ziceau că sunt doar reflexe, că fata se află în comă, că ea nu înțelege absolut nimic și nu conștientizează lumea. De fiecare dată când veneam nu mă puteam reține să nu plâng, îmi părea că Magda înțelege totul și vrea ajutată, se uita cu murele ei la mine.

-Nu vreau să mă înțelegeți, doar o mamă care a trecut prin aceleași chinuri sufletești poate să mă înțeleagă, nimeni altcineva!

Medicii erau duri cu noi, nu ne dădeau voie să stăm mult timp, îmi era foarte dureros atunci când mă alungau acasă. Eu vroiam să mai stau să o cuprind, să o sărut, să-i spun că o iubesc. Dar ei ședeau deasupra mea ca niște vulturi, nu ne dădeau voie nici să o fotografiem.

Dragi medici, doar la noi în Moldova se procedează inuman, doar la noi se desparte mama de copil, doar la noi lucrează medici fără inimă și ascuțiți la limbă! În primul rând există omenie!

Între timp cineva fusese la Moscova, la icoana sfintei Matrona și ne-au adus de acolo un costum pentru copii cu care au șters icoana. Dar odată îmbrăcat pe fată , cateterul din umăr se sparse și umpluse haina de sânge și fusese imediat schimbată în altceva.

La fel a pățit și alt costum adus dintr-un sat din Ucraina, de la o biserică românească, unde slujea un preot care făcuse mai multe minuni, printre care înviase o copilă ce s-a înecat, doar prin credință o înviase, acel preot  era arhimadrid.

Mama mea s-a îndreptat la acea biserică să vorbească cu preotul să ne dea verdictul. Dar el nu a încumetat  să iasă. De aceea deja eram sigură că fata nu va rezista.

La o seamă de vreme, atunci când veneam să o vizitez, observam lumânări  în salon, ce au fost aprinse. Una din surorile de noapte era preoteasă și se vede că fata mea deja era în stare grea și medicii se așteptau la deces, dar nu-mi spuneau acest fapt, doar intuiam.

Eu adusesem o icoană mare în salon a sfântului Pantelemon și a doua zi mi s-a întors icoana înapoi, deoarece conducerea spitalului nu acceptă așa ceva.

Aș fi vrut eu să mă uit în ochii lor, a directorilor fără inimă.

Eu îmi făceam lucrul de mamă în fiece zi, spălam și călcam hăinuțele pentru Magda, apoi storceam laptele de 4 ori pe zi. Nu vă imaginați ce chin este să storci laptele, care la sigur nici nu-i priește, nu  ajută.

Între timp starea fetei se agrava, avea crize foarte dese, se vedea că avea schimbări la creier și mai grave, el degrada din cauza crizelor și ochii i se roteau în toate părțile, era strașnic să vezi aceasta și vrei să oprești acest coșmar, vrei să o cuprinzi.

Vroiam să o iau acasă, să am grijă eu de ea, dar nu erau aparate de ventilare artificială în plus, dar și copilul era grav.

Am mai ținut-o odată în brațe, i-a fost milă medicului de mine, deoarece mereu doream să o strâng la piept și dacă o deconectau de la aparat, ea putea să respire singură 2-3 minute și aceste 2 minute am ținut-o în brațe. Ea se speriase, ochișorii ei arătau emoții,  chiar zâmbeam, deoarece simțeam plăcere enormă să îmi țin pruncul în brațe.

Cineva mi-a zis să mă smeresc și să-i dau voie să plece, să încetez să mă rog pentru sănătate, dar să mă rog să fie așa cum îi va fi mai bine. Așa și am făcut.

N-am să uit niciodată data de 25 octombrie 2012, atunci când ne-am apropiat ca de obicei de spital. Ceea ce a urmat a fost straniu.

Eram doar eu și soțul afară, era ora 19.00, atunci când am ridicat capul în sus și am văzut un obiect zburător de culoare roșie, ce pulsa deasupra spitalului. Am vrut să filmăm , dar telefoanele noastre mobile se blocaseră. În capul meu se auzeau parcă niște voci, de parcă recepționam niște unde neclare, în care auzeam cum discută doi piloți în limbă necunoscută, mi s-a părut la un moment dat că sunt halucinații. Apoi aparatul s-a îndreptat cu o viteză imensă în sus , dar traiectoria lui era stranie, ne gândeam că poate l-am confundat cu vreun avion, dar el pulsa, era totalmente roșu și își schimba direcția foarte ușor. Rămași cu gurile căscate ne-am dezmeticit atunci când aparatul a dispărut din vizor.

Am mers la copil ca de obicei. Dar astăzi era ceva straniu, medicii au dispărut undeva, soțul a fost chemat de urgență afară și eu în sfârșit am rămas singurică cu Magdusea mea. Cât de mult am așteptat acest moment!!!

Starea ei era grea, deja avea 3 luni și jumătate, era mică, nedezvoltată, aparatul de ventilare artificială își făcea efectul negativ, inimioara ei nu rezista și dădea deseori crize, părul îi cădea, dar era o roșcată adorabilă.

Fata era trează și mă privea, eu am vorbit cu ea, i-am povestit tot ce mă durea, i-am spus că dacă vrea poate să plece, ca să facă ce este mai bine pentru ea, am luat mânuțele ei și le-am pus împreună și am citit Tatăl nostru, atunci când citeam rugăciunea, ochii ei pulsau speriați. Mi s-a părut că a înțeles ce vreau să-i spun. Am stat mult timp lângă ea, medicii și surorile nu apăreau, mi se păru atât de neobișnuit acest fapt, mereu roiau în jur! De obicei mă alungau, iar acum… Această zi a fost ultima în care am văzut-o vie.

Am plecat acasă cu inima grea, dar așa era de fiece dată. Toată seara și a doua zi era ceva neregulă cu iluminația în casă, lumina clipea. Nu era clar ce se întâmplă, în sinea mea înțelegeam ce poate fi, dar nu doream să conștientizez.

A doua seară, pe 26.10.2012, la orele 20.00, atunci când eram gata să mergem la spital am fost telefonați că a decedat micuța noastră. Eu cred că medicilor de gardă le-a fost milă de ea și i-au dat voie să plece, deoarece făcea stop cardiac deseori.

Soțul a mers să ia toate lucrurile, iar eu am rămas să anunț rudele. Nu puteam plânge, simțeam o eliberare, bucurie pentru copil și în același timp scârbă, dar mă liniștea una ea nu mai simțea durere, nu mai simțea chin.

Soțul plângea, dar eu mă ascundeam atunci când vroiam să plâng, urma să fiu tare, urma să țin lucrurile sub control.

Totul ce a urmat s-a întipărit pe veci în memoria mea.

Cum am stat sub ușă la morgă  aproape 3 ore și am așteptat până când anatomistul se ocupa de ”material”, așa îmi numea copilul.

Apoi mi-a zis: ”Păcat, copilul era foarte frumușel.”

De parcă am cerut părerea lui.

Vroiam să o iau acasă, dar unde?

Loredana putea să fie impresionată pentru tot restul vieții de cele văzute. De aceea, am lăsat-o la morgă, mă durea inima că va zace acolo 2 zile, da nu aveam încotro.

A doua zi, dis de dimineață am mers la magazin, am ales cele mai scumpe și mai drăguțe hăinuțe pentru păpușica mea. Îmi curgeau lacrimi când alegeam, dar vânzătorul avuse tact și nu m-a întrebat de ce plâng, de parcă înțelegea totul fără de cuvinte.

Apoi a urmat  birocrația documentară. Alegerea sicriului.

Nimănui nu doresc să facă astfel de alegere!!!

Apoi cumpărarea locului la cimitir și toate actele necesare. Un lucru anevoios și foarte neplăcut, nu ai timp să plângi.

Eu nu am plâns practic aceste 3 zile, eu am plâns 3 luni și 17 zile atât timp cât a trăit coșmarul său micuța Magdalena.

Mi se părea că plutesc prin văzduh, auzeam discuțiile rudelor din depărtare, ceea cum mă susțineau, ceea ce ziceau, îmi era absolut indiferent. Ei oricum nu au cunoscut-o pe Magdalena mea. Unele rude nici nu au vrut măcar să o viziteze, să o vadă. Ele nu aveau de unde să știe ce simt eu și sper că nu vor fi în situația mea nicicând.

Ce frumos cântau în biserică femeile: ”Prunca Maria!”, aveau niște voci minunate, ce-mi tăiau oasele și măruntaiele.

Mă uitam la îngerul meu adormit, era atât de perfectă, frumoasă, chiar drăgălașă, ca o păpușă de porțelan, nu știu dacă am văzut copil mai frumos ca ea. Acum era liniștită, nu mai avea chinuri și dureri. Mă mândream că i-am cumpărat hăinuțe atât de frumoase, cu ele putea merge la botez, dar nu a fost să fie așa.

Atunci când am scos sicriul din  biserică, se oprea lumea să o vadă, toți se minunau de frumusețea ei, iar eu mă bucuram în sinea mea, deoarece înțelegeam că e păpușă adevărată. Era înger, altă comparație nu vedeam. Dumnezeu și-a ales un înger frumos.

Era strașnic să privești procedura de înmormântare, felul în care la noi se înmormântează oamenii.

Erau gropi săpate 3 rânduri, una lângă alta, nu aveai unde călca, era glod și era straniu, de parcă mă aflam într-un film de proastă calitate, în care erau derulate scene macabre.

Apoi a urmat masa de pomenire și mai târziu toți ne-au părăsit, am rămas doar noi trei. Soțul, eu și Loredana.

Eu simțeam ușurare, foarte mare și chiar o bucurie. Nu știu, poate nu e normal, dar eu mă bucuram că fetița mea este deja în ceruri și se bucură alături de îngeri.

O visasem a 9-a zi, poate o să vă pară anormal, dar eu cred în reîncarnare. O visasem cum ea mi-a zis, că se născuse deja de 4 ori și de fiece dată decedase la 14 ani de o boală grea, polichistoză la rinichi. Acest vis nu-l puteam tălmăci atunci decât la direct. Ea mi-a zis că m-a ales pe mine ca mamă, deoarece eu sunt mai rezistentă.

Acest fapt nu m-a bucurat deloc, ci invers îmi era jale de mine, de ce eu?

De ce anume eu trebuia să fiu cea puternică?

Apoi au urmat zile, săptămâni de întrebări și derulări a unuia și același film de groază. Mă întorceam în trecut că să înțeleg a cui vină era. Am avut și isterie, etape în care îmi învinuiam soțul, îi căutam defectele, ziceam că anume el are un gen defect poate, că vreau să divorțez. Și cel mai greu era, că soțul niciodată nu vroia să discute pe tema Magdalenei.

Nu aveam cu cine să comunic, nu înțelegeam de ce rudele și apropiații nu vorbesc cu mine pe această temă, eu vroiam să vorbesc, să spun ce simt. Tot ce auzeam de la toți:

”Lasă, că vei mai avea copii!”

Dragi prieteni, vă rog frumos, nu spuneți niciodată aceste cuvinte unei mame de înger, este atât de dureros și formează repulsie, greață, ură! Noi știm că vom avea copii, dar locul îngerului nu-l poate ocupa alt copil, este un gol, care nu se poate umple cu nimic. Mai bine să tăceți, ascultați mămica, compătimiți-o, dar nu spuneți nimic de acest gen!

După etapa de șoc și analiză, a urmat etapa de smerenie. Am plâns aproape un an. A fost foarte greu, extrem de greu, ca niciodată, în acel an soțul deseori pleca din țară lăsându-mă singură, Loredana o dădeam la bunei, iar eu aveam mare chin sufletesc. Părinții nu știau că eu ascultam unul și același cântec de 70 de ori și plângeam necontenit.

Dar era cert, ceva în interiorul meu se schimbase.

Apoi a urmat ceva foarte interesant. Din nou a apărut o turturică.

Ieșisem afară într-o zi și am văzut cum pisica stătea întinsă jos, iar lângă ea o turturică rănită și încă  vie.

Am luat-o în casă și din nou am avut grijă de ea. Pasărea se părea că nu avea șanse, dar eu atât de mult am vrut să o ajut, așa și a fost, a urmat o lună de tratament pentru sărmana pasăre. Mânca bine și într-o zi tot zbura spre geam, am înțeles că este timpul și am scos-o afară, la libertate, unde imediat și-a luat zborul, a zăbovit pe un copac, m-a privit și a zburat. Și acum țin minte că era 11 martie 2013 atunci când i-am dat libertate. Această dată a fost tot un semn.

După, am visat un vis interesant, precum că eram afară, era întuneric, iar eu priveam cerul înstelat și brusc s-au desprins trei stele din cer și au căzut la picioarele mele strălucind, iar din cer s-a pogorât o turturică pe capul meu.

Mi-am tălmăcit visul precum că voi avea 3 copii, 3 fete, mai am șanse să nasc.

În câteva luni am rămas însărcinată și tot aveam să nasc o fetiță, chiar îmi doream o fetiță, să demonstrez mie și medicilor că nu avem boală genetică, că suntem absolut normali, că asta a fost greșeala lor, un malpraxis oribil, ce a curmat viața Magdei.

Medicii erau foarte rezervați vizavi de sarcina mea, tot mă preîntâmpinau, tot mă chemau la verificări, am trecut toate analizele posibile, nu s-a depistat nici o infecție, nimic, absolut curată. Medicul de la policlinică mă speria deseori, să am grijă ce fac,  cine știe ce se poate întâmpla. Mai pe scurt a fost o sarcină așteptată, dar grea, trecuse abia un an și jumătate de la nașterea precedentă. Am avut și eminență de avort, sângerări și am stat în spital mereu monitorizată, aveam dureri practic toată sarcina. La opt luni de sarcină mi-a înflorit orhideea avea 11 butoane și era data de 11 martie 2014 atunci când am mers la medic, deoarece durerile erau insuportabile. Medicul imediat m-a pus pe masa de operație, de urgență, deoarece pornise nașterea.

Anume reacția rapidă a medicului mi-a scăpat bebelușul,  precauția și profesionalismul medicului, care a intuit că ar fi binevenită anume operația cezariană. Pe ombilicul copilului era un nod imens, care putea să se strângă în orice moment și copilul avea să decedeze chiar și nenăscut.

Dar din marele noroc și credință la 36 de săptămâni am născut o fetiță perfect sănătoasă pe nume Vivien-Rozali, 2kg 920 de grame.

Diferența era imensă, medicul a avut grijă de mine, ia păsat de starea mea, am ales un medic de rând, o femeie ambițioasă pe care o cunoșteam . Care mi-a ajutat enorm.

De la început era greu, o numeam Magda, semănau leit între ele sau poate așa a vrut Domnul, să-mi fie o alinare pentru început.

După ce am născut, am conștientizat că nu sunt împlinită oricum, deoarece locul Magdalenei nu poate fi luat de altcineva, dragostea pentru ea oricum o țin în suflet.

Dragi medici, aveți grijă de noi, noi nu suntem vite, nu suntem carne, noi suntem suflete, noi suntem vii, iar voi ne faceți mămici de îngeri! Ați jurat lumii întregi că nu veți face rău, că ne veți trata, că ne veți ajuta, că ne veți tămădui.

Domnu-le medic fii prudent, viața pruncului meu este în mâinile tale!

Uneori îmi visez copila, foarte rar, dar o visez. Aș vrea să o văd mai des, dar înțeleg că nu e normal.

Rar merg  la cimitir, deoarece eu consider că sufletul ei este sus, iar la cimitir se odihnesc doar rămășițele trupului.

Merg la ea pe 9 iulie de ziua ei, mereu îi coc un tort și îi aduc baloane, ca să mă vadă din ceruri, eu țin minte…

Pe 19 iulie 2015 am visat un vis, care m-a frapat imens. Și chiar mi l-am scris, apoi am fost inspirată să scriu câteva versuri.

Am visat-o pe Magda, o căutam intens, prima data am găsit-o, am văzut-o, am cuprins-o și chiar am auzit-o. Era minunată, era roșcată, ca și soacra mea, avea deja 3 ani. Am văzut-o de parcă aievea și așa mă cuprindea cu drag, până acum îi simt mirosul. Foarte frumușică și dulce.

Aștept cu nerăbdare atunci când ne vom putea reuni, să fim împreună, să nu-mi mai chinui mintea și sufletul să o caut prin vise.

De aceea am creat această poezie.

Minunat adevărat!!
Cât de mult te-am căutat
Și prin vise te-am strigat.
Alergând prin munți și văi
Ba pe cer, ba pe pământ,
Căutând în iad și-n rai,
M-am băgat și în mormânt.
Tot strigând am răgușit,
Nu puteam să te găsesc,
Și plângând am părăsit
Visul pe un trup lumesc.
Chiar și îngeri cercetam,
-Undei puiul meu roșcat?
Eu 3 ani o căutam,
Prea devreme a plecat!
Cu nădejde iar adorm,
Poate ti-oi găsi cândva,
Magdalena, te ador,
Unde ești, copila mea?
Astă noapte alergam,
Printre nouri și pământ,
Mărăcini mă-mpiedicau,
Demoni în negru veșmânt.
Într-un hol m-am aciuat.
Mulți copii erau pe hol,
Magdaleeena!!!! am strigat.
Suflet spart de jalnic dor.

Sute de copii erau,
Însă unul s-a oprit,
S-a întors zâmbind spre mine,
Eu din loc nu m-am clintit.
O minune, vai roșcat-o!
Dulce fată, ochi căprui,
Eu în brațe am luat-o,
Și știam deja a cui e!
Sărutam fățuca-i fină,
Ea zâmbea și o iubeam
Și mă cuprindea copila,
Clipe scurte le trăiam.
Ea mi-a zis să nu mai plâng:

-Vie mamă când eram,
Să nu crezi cumva aievea,
Eu durere nu simțeam!

Semăna leit cu mine,
Părul ruginiu, pufos.
Mi-a zis :

-Crești-o tu pe Vivi
E copil și mai frumos
!

M-am trezit brusc și aiurea,
Cu mirosul ei pe- haină,
Te-am văzut în vis, minune-o,
Vreau sa știți, nu este taină.
Eu oricum voi aștepta,
Te-oi căta din nou, iubire,
Nici în vis nu voi ceda,
Să vorbim la întâlnire.

Cresc copiii și în ceruri,
Merg la creșă și vorbesc,
Nu-i vedem, dar avem zeluri,
Căci oricum ei ne iubesc.
Nu voi înceta chemarea,
Voi parcunge-n lung și-n lat
Tot eterul, chiar și Raiul,
Către Magda să răzbat!

Acum doresc să vă explic de ce am pățit eu toate aceste necazuri, de ce mi-a fost dat să sufăr.

Răspunsul e simplu, eu așa am vrut!

Niciodată nu am avut credință în forțele proprii, eu tălmăceam cuvântul credință, ca pe un termen strict religios, credință=Dumnezeu.

Dar nimeni nu m-a învățat ce este de fapt credința.

A fost o singură zi în care am vrut să mor și să-mi moară copilul din pântece, atunci când eram însărcinată cu Magda, doar o singură zi și am zis-o în voce și se prea poate că și am crezut în acest fapt.

Dar nu am crezut că bebelușul se va tămădui, nu am vrut să cred, toți îmi omorau orice speranță, mai ales medicii, dar anume credința, în acel caz, putea salva puiul meu de la moarte. Eu am ales să nu cred, mereu îi ziceam soțului să se pregătească, căci copilul va muri! Poate și era sortit așa, dar nu pot afla aceasta la moment…

Acum, că am scris și teză de master în psihologie despre vise, mă uit cu totul altfel la vise.

Este doar un proces psihic, iar noi alegem în ce să credem și în ce nu.

De ce atunci când încercam să tămăduiesc copilul cu bioenergie apăreau respirațiile ei sine stătătoare? Deoarece eu eram sigură și nesigură în același timp.

Acest copil mi-a fost dat ca  să mă trezesc, să înțeleg că lumea în care trăiesc eu, tot eu o creez, ce arunc în Univers- cuvinte, gânduri, emoții, aceea eu primesc înapoi.

Poate să-ți știrbească credința oricine, un medic, un coleg, un prieten și chiar o rudă, dar dacă te lași dus de val ajungi precum eu.

NU aveți dreptul să știrbiți credința unei mame suferinde, NU AVEȚI DREPTUL!

NU AVEȚI DREPTUL SĂ FACEȚI O FEMEIE GRAVIDĂ, SĂ SUFERE!

De emoțiile ei depinde viața și sănătatea fătului, nu degeaba din bătrâni femeile însărcinate erau păzite de orice imagini negative, de orice stres.Înțelepciunea strămoșilor era mult mai mare.

În sarcina a doua tot începuse un stres și tot cu rudele, de aceea eu m-am izolat totalmente  și 4 luni de sarcină ce mi-au mai rămas nu am comunicat cu nimeni, care putea să-mi provoace emoții negative. Și eu cred că motivele mele sunt clare.

Am înțeles cu greu că nimeni nu avea vină în drama mea, moartea fetei a fost consecința trăirilor mele interne, a urii față de propria-mi persoană, a neîncrederii și faptul că nu-mi exprimam nicicând propriile mele dorințe, mereu mă lăsam condusă de ceva sau cineva, influențabilă.

De aceea Magda a fost de fapt colacul meu de salvare, care mi-a deschis ochii, mi-a întărit credința, m-a trezit din dormitare și naivitate profundă! Ea a fost acea pastilă amară, medicament .

Dacă aș fi crezut în iubire, sănătate, puterea Dumnezeiască și în sine, poate copilul meu era viu. Dar eu am crezut în rău, în preziceri, în vorbele răutăcioase ale medicilor, în tot ce este negativ, în ceea că sunt păcătoasă și merit pedepse.

Învățați-vă să trăiți ușor, pozitiv, cu optimism! Nu influențați negativ alți oameni, nu știrbiți din credința lor, mai bine susțineți pe cei ce au nevoie, întăriți-le credința!

Vreau să fie o alinare mămicilor, istoria mea de fapt.

Credința poate schimba orice! Optimismul, bunătatea, rugăciunea spusă cu credință face minuni. De fapt instrumentele le deținem în interior, doar că uităm  uneori, cele mai mari bogății și răspunsurile la toate întrebările posibile sunt în interiorul nostru, acolo unde sălășluiește Dumnezeu.

Am iertat pe toți, m-am resemnat, am lăsat în urmă această etapă nefastă a vieții mele, sau poate fericită etapă? Eu m-am născut a doua oară, am deschis ochii și continuu să trăiesc și să conștientizez lumea prin proprii  ochi.

Ascult pe toți, dar nu mă las atât de ușor influențată. Nimeni nu-ți va schimba viața, nimeni nu te va alina, doar tu singur o poți face pentru tine!

Tu alegi să suferi sau nu, tu alegi să fii regele vieții tale sau robul destinului.

Doar prin credință am putut învinge durerea și cu credință am scris această povestire, pentru ca istoria mea să vă fie exemplu și să nu faceți greșelile mele.

Am depășit negreața sufletului meu, datorită Magdalenei, aici voi pune punct suferinței mele și îi voi spune îngerului meu:

Mulțumesc scumpa mea că ai fost în viața mea, că m-ai mântuit și mi-ai dezinhibat sufletul, datorită ție am ajuns unde sunt acum. Mămica te va iubi oricum și oriunde!

Lângă mormântul fetei este un alt mormânt cu 2 hulubi mari din piatră. Coincidență sau nu, nu știu, dar turturelele mi-au fost semne în istoriile mele. Prima a decedat și nu deodată am vrut să o salvez, iar a doua a supraviețuit și i-am respectat dorința să plece.

f30ae9d6be99b86d82afe0a202156f213f47392d6bd815dbe42e4b34f229ac61_full

Acolo…

Acolo unde cerul se termină,
Se-ncepe drumul către casa ta…
Să plângi, să râzi sau să visezi.
Oricum vei fi și ești iubita mea!
Cu mâinile zdrobesc în bulgări,
Fărâmițând pământul încă ud,
Stropit de lacrimi și dureri cărunte,
Plivesc din buruian și gândul scund.
Te simt alături și îți simt iubirea
Acolo unde-i pace, chiar în spate!
Cu câtă spaimă îmi reprim gândirea
Și clopotul cu frică iar se zbate!
Acolo unde cerul se termină,
Lucrează tata înghițind suspinul,
Mama sădește flori pentru copilă
Îngenunchează dispersând pelinul…

Dacă aflați cândva despre mămicile de înger din preajma voastră, rude, cunoscuți, prieteni dați-le voie să vorbească, ascultați-le, provocați-le la discuție, nu au cu cine împărtăși durerea, puteți să le ascultați în liniște, fără replici, fără sfaturi, doar permiteți-le să-și verse amarul…
Durerea neîmpărtășită e iadul lăuntric!

Prunca Maria.

…..Aș vrea să mă-nfiltrez în trecut, să-ți văd murele din nou, să-ți ating mânuțele, care miroseau a tine…

DSC01870
Dă-mi voie să te iau în brațe, acolo în trecut!
Dă-mi voie să strig la medicii misogini…
Dă-mi voie să te iubesc mai mult, să fiu mai mult cu tine…
Dă-mi voie să-ți lipesc trupușorul tău de pielea mea.
Chiar dacă nu mai suflai, am vrut să te strâng în brațe, chiar dacă erai rece vroiam să te alin. Dar nu am putut, trebuia să fiu tare pentru restul!
Nu ai avut parte de sânul meu, de brațele mele…
În calea spre pământul rece se opreau oamenii să-ți admire frumusețea divină, dacă aș putea opri acel moment, să te admir și eu, păpușă din porțelan,
a mea…

Prunca Maria.

Reclame
Categorii Без рубрики

15 gânduri despre „Prunca Maria.

  1. Dumnezeu sa va aiba in paza.

    Apreciază

  2. Mamă de înger sânt si eu. 2 vise stranii am facut înainte de dramatica zi (am pierdut sarcina la a 29-a saptanina, riscând si ei viața ). Înțeleg durerea pe care o porți în suflet.

    Apreciază

  3. Maria basarabeanca 03.06.2016 — 02:54

    Dumnezeu sa-ti dea sanatate, mamica de inger! Cu lacrimi in ochi si cu fetita de 10 luni la piept Maria-Anastasia am citit toata intamplarea, acum la miezul noptii.M-a emotionat si impresionat foarte mult povestea ta de viata.Te inteleg foarte bine,in 2009 eu am pierdut o sarcina si am avut o stare depresiva , norocul meu a fost ca m-a sunat o prietena si m-a intrebat daca nu vreau sa lucrez la gradinita ortodoxa, care tocmai se infiintase, sa fac germana cu copiii. A fost cea mai frumoasa experienta din viata mea, rugaciunea si colegele mele minunate si activitatile cu copiii mi-au alinat durerea.Cati copilasi ai acum,Cristina? Eu ma numesc Maria, am 38 de ani si sunt o basarabeanca stabilita in Brasov de aproape 19 ani, casatorita cu brasovean de 16 ani.In 1997 am fost studenta la Chisinau la Institutul Pedagogic”Ion Creanga” sectiunea Germana si dupa un an m-am transferat la Brasov, in 2000 m-am casatorit cu Claudiu iar acum avem impreuna 4 copii :3 baieti si o fetita, cel mare,Andrei are 15 ani premiant la liceu 9,70, Nicolas 13ani 8,50,Tudor 2 ani si 4 luni si Maria-Anastasia de 10 luni.Cel mai mult ma bucura faptul ca esti credincioasa, nu cauta semne, cauta sa te bucuri de orice zi petrecuta cu copilasii tai, fiecare zi pe pamant este o minune de la Dumnezeu! Sa stii ca ai dreptate cand spui ca daca te rogi cu credinta se intampla minuni. Viata noastra este o minune spre slava lui Dumnezeu.Trebuie sa ne traim viata frumos, sa ne cerem iertare atunci cand gresim, sa nu lasam sa treaca timpul si sa se instaleze ura, dupa ce trecem la cele vesnice nu mai putem indrepta nimic si vom da socoteala lui Dumnezeu la judecata de apoi ce am facut cu viata noasra. Are Sf. Ioan Gura de Aur o poezie frumoasa despre purtare noasra in viata de zi cu zi, daca avem necazuri, sa dam slva lui Dumnezeu si atunci ele se vor sfarsi, iar daca avem bucurii sa dam slava lui Dumnezeu si atunci ele se vor inmulti, sa fim tari in credinta! Cand am aflat ca sunt gravida cu al 3-lea baiat mi-a murit sefa mea de cancer, care era vecina si prietena mea, mi-am pierdut locul de munca nici sotul nu lucra atunci am facut un soc ca nu am putut sa ma misc 12 ore,am facut o cadere decalciu, mi-am operat ambii baieti, a fost un an foarte greu,cu foarte mari presiuni din partea rudelor sotului sa renunt la sarcina, mai ales soacra cu multe batjocuri, iar acum il iubeste foarte mult. Dumnezeu le randuieste cum stie El mai bine spre binele nostru pentru ca ne iubeste, noi nu intelegem si ne departam de El cu purtarea noastra.Te imbratisez, scumpo, multa sanatate si multe bucurii de la copii!!!! PS:Eu as tot vorbi, dar ma prinde dimineata, inainte nu vorbeam asa mult, m-a molipsit sotul.

    Apreciat de 1 persoană

    1. Mulțumesc pentru încurajări și cuvinte calde, găsiți-mă pe facebook sub același nume Cristina Costov.

      Apreciază

      1. Irina Chiricenco (Bogdanov) 04.06.2016 — 19:41

        Scumpa Cristina! Nu ne am văzut atit de mult timp, dar ai rămas tot așa de Bravo cum te cunosc eu din facultatea de la Ulim! Știu ca ești o fire puternica, sa ți dea Dumnezeu putere și sănătate sa le treci pe toate! Nu puteam să mă opresc din plîns cind am citit istoria ta despre Maria Magdalena. E o durere enorma trăită de tine, am simțit doar o parte. Am trăit și eu momente la Spitalul nr. 1 cu prima mea sarcină, e o istorie ce va fi descrisă cindva, eu mi am promis sa fac asta. Eu sunt mama a unui copil „deosebit” cu multe diagnoze, am simțit și eu multa durere, dar oricum cred ca nu se poate de depășit ceea ce ai simțit tu… Eu cred cu fermitate ca tu vei fi bine, tu fire atit de frageda și atit de puternica concomitent. Sănătate Îți doresc și putere. Cu multa dragoste.

        Apreciat de 1 persoană

      2. Sunt si eu Mama de înger … Doamne , au trecut deja mai mult de patru Ani … Cit va inteleg … Va admir pentru puterea pe care o detineti … M-am emotinat pina la lacrimi … asa e , Nimeni Nu poate intelege ceia ce simte o Mama cind ramine goala pe dinauntru … Va multumesc pentru aceasta publicare !

        Apreciază

  4. Am plins si eu caci sa treci prin asa durere e foarte greu . Eu va doresc numai bine, iar Magdalena va vegheaza de sus, si v-a ramine mereu in amintirea dumeavoastra!!

    Apreciază

  5. O inimă mica care se zbate pentru orice clipa…..parca un fluturas prins in ate ce nu poate sa-si ia zborul……te uiți la el si e atit de blind. …gingas si dulce …..realizezi ca trebuie sa-l lasi sa zboare….Dar nu poți sa rupi okii….parca te farmecă ……e dragostea de mama cu care nu poți lupta…..e dragoste necondiționată. …..din dragoste trebuie sa-i dai voie …… sa ii permiți sa plece…..sa zboare in cer asemeni unui fluturas. ….pentru a fi fericit acolo alaturi de El, decit un chin aici…..unde totul nu este asa cum pare….unde ura si invidia au pus stampila neagra peste Terra…..doar ea…..inima de mama rămîne plîngînd cu fiecare bătaie în speranță ca totul inca poate fi schimbat ……. Dar acum ….la moment…..vreau liniste…..o liniste in care sa se aude doar suspinul inimii frinte. ….distruse. ….de parca as fi scoasă din piept si lăsată la o margine de prăpastie ……okii rămîn țintă pe acel fluturas care tot se zbate in agonii pentru asi lua zborul ….. lasa-l sa zboare ……sopteste linistea……rămîi. …plînge inima cazind in acea prăpastie …. Inger, cum sa te las ???

    Sunt acum la spitalul nr 1. Ingerasul meu e in secția de reanimare. Stiu prea bine ca nu avem sanse……dar nu pot sa-l las sa plece…..cred in minuni, sper…..nu vreau sa discut absolut cu nimeni……sunt distrusă. ….

    Apreciază

    1. Imi pare rau, fii tare, Credinta face minuni, atat cat este viu copilul lupta si crede in rezultat pozitiv. Nu te resemna cu ceea ce spun medicii si ei sunt oameni, e mare puterea lui Dumnezeu, crede si iubeste!

      Apreciază

      1. …….Am ramas singur in linistea ce ma îmbrătisează. ….a zburat spre cer……

        Apreciază

  6. Tatiana Bezerdic 30.07.2018 — 14:52

    Ma inchin in fata ta , Mama de inger! Este o istorisra prin care trec multe mamici de la noi din tara , dar nici una nu a avut curajul sa descrie amanuntit cei ce simte ! Este o incurajare , pu noi mamele ce des da – mi mînele in jos , tu ai iesit cu pietate din acest labirind desi au ramas cicatrice ce singeriaza pina azi!

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta:
search previous next tag category expand menu location phone mail time cart zoom edit close