Moartea ești tu?!

Pe cei care judecă sau au o minte încuiată rog din suflet să se lase din a citi acest text, întru a evita neconcordanțele în păreri.

 

Похожее изображение

De mic copil am cercetat moartea, de fapt, am fost unul din interpreții ei. Da, sună foarte straniu această afirmație, însă o să înțelegeți pe parcurs, că de fapt anume așa și este, toți, la un moment dat suntem un instrument, o ustensilă a morții.

Prima dată m-am ciocnit cu frica din ochii tatălui, atunci când îmi spunea cu o voce insistentă să nu intru în camera cutare. Am simțit o nouă emoție din ochii lui și cel mai mult din lume, anume în acel moment, mi-am dorit să intru în camera cu interdicție. Însă ”gardienii” care brusc au apărut în acea zi, erau foarte stranii, se interesau de mine, îmi vorbeau și numai încercam să deschid acea ușă mă chemau și îmi propuneau să ne jucăm sau mă scoteau afară cică să-mi arate ceva. Tata intra des în acea cameră, fața lui era palidă și ochii nu mai zâmbeau atunci când eu eram alături. Mă mira acest fapt și mi se trezea un interes impunător față de acest mistic ”nu se poate”. De fapt, această cameră niciodată nu mă interesa, acolo dormeau mereu bunica și bunelul, nu era voie să mă joc acolo, chiar dacă aveau cel mai moale ”divan” așa numeam noi un pat moale, făcut dintr-un burete gros, galben și acoperit cu o pătură pufoasă, așa pături aveau toți pe care-i cunoșteam eu pe acele timpuri.

Lipeam fața de ușă, care avea o ramă subțire cu o sticlă groasă la mijloc, o sticlă opacă cu desene din flori, era rece. Mi s-a părut că am studiat acea ușă în lung și-n lat. Tot așteptam să intre cineva în acea cameră ”interzisă” ca să mă furișez și să văd, oare ce ascunde tata de mine. Toți au voie să intre, iar eu nu!

”De ce are voie să intre vecina, oamenii în uniforme, alte persoane necunoscute, care au venit în acea zi și erau foarte mulți?” mă întrebam eu.

Fiecare din ei mă aprecia cu o privire, apoi mă mângâiau pe cap, cineva a scos 2 acadele și m-a servit și eu bucuroasă mă așezam pe fotoliu, nu departe de ușa ”stranie” și o urmăream și mai intens până îmi împlineam pofta de bomboane. Mă miram că anume astăzi noile mele prietene mă chemau afară și erau foarte insistente și se jucau cu mine cu drag, chiar dacă până atunci ele nu prezentau semne că mă plac. În acea zi m-am jucat atât de bine!

Așa și n-am intrat pe acea ușă până seara, iar apoi, obosită am adormit rapid. A doua zi, dis-de-dimineață, am fost trezită de voci, în casă era multă lume, iar la apariția mea toți mă salutau trist, chiar și verișorul meu a sosit eram atât de bucuroasă să-l văd. El zâmbea și eu îi zâmbeam somnoroasă. Am observat că ușa din camera cu ”restricție” este deschisă și mulți oameni intră pe ea. Tata și bunica de parcă nici nu mă observau și eu am decis să merg încetișor, să văd ce se petrece acolo.

Era începutul lunii martie, oamenii intrau îmbrăcați în paltoane și șube, și pe mine m-a îmbrăcat cineva și am rămas în hol să urmăresc ce se întâmplă. Nimănui nu-i păsa de mine, acest lucru l-am conștientizat anume în acea zi.

Eu, supărată, că am fost ignorată aceste zile chiar și de tata, m-am decis să mă bag printre lume și să intru în acea cameră. Mare mi-a fost mirarea atunci când am văzut foarte multă lume în jurul patului. Toți s-au adunat, îmi păreau atât de mulți! Și brusc, cineva s-a ferit și am putut să văd ceva.

-Luați copiii de aici, nu este voie să vadă așa ceva, prea mici sunt! A exclamat o doamnă.

-Lasă! a răspuns insistent o voce cunoscută. Trebuie să înțeleagă și ei ce este moartea.

”Moartea?” m-am întrebat eu.

Și atunci când am văzut că bunelul doarme pe acest pat, nu am înțeles nimic. El stătea întins, nemișcat, iar bunica și străbunica și încă vreo 5 femei plângeau, bunica îl săruta pe frunte, iar el era cu ochii închiși, avea o culoare galbenă, ca de ceară, iar femeile purtau batiste negre pe cap. Spre regret, nu prea am înțeles nimic, aveam doar patru ani și jumătate, am găsit plictisitor să stau atâta timp într-un loc. Am chemat verișorul și am ieșit afară, la joacă. Era omăt mare, de aceea am mers să ne batem cu bulgări de zăpadă. În acea zi am auzit repetat cuvântul ”moarte”, el s-a întipărit undeva în sinea mea și am întrebat amicii mai mari ce ar însemna. Ei la fel nu știau, dar aveau un interes sporit față de mine și îmi spuneau că bunelul meu a murit și curând va deveni schelet. M-am speriat, dar joaca mi-a salvat gândurile, care deja au fost atinse de acest fenomen.

Am întrebat pe cineva de ce bunelul doarme atât de mult și nu mai vine să se joace cu mine,  toți de parcă nu mă vedeau, ignorându-mi interesul copilăresc.

Abia apoi, peste câțiva ani am început să înțeleg câte ceva. Atunci când străbunica deceda pe patul ei, iar eu mâncam o înghețată pe patul de vizavi, ea se stingea hârâind, dându-și duhul, bunica alerga în jurul ei bocind, iar eu eram fericită, mâncam acea înghețată nemaipomenit de gustoasă și de parcă un deja vue s-au repetat același scene, oameni, bocete, batiste negre, lumânări și un miros specific pe care l-am reținut pentru totdeauna.

În ziua aceea am tot întrebat de ce toți plâng și ce este moarte și din nou mi-au fost ignorate toate întrebările, de aceea, cu o mare plăcere m-am jucat până seara târziu, afară și cineva din copii spuneau că se tem de străbunica mea, că poate să se trezească și să ne muște. Eu însă, îi asiguram că ea nu este rea și nu va face nimănui nimic. Toți țipau când vedeau vreo bătrână ieșind din scară și se ascundeau, mă ascundeam și eu, precum o făceau toți. Așa și nu am înțeles ce este moartea.

Din acel an am început să fiu foarte atentă la tot ce se vorbește despre moarte.

-De ce ai scormonit mușuroiul?! Urla una din vecine la fiul ei. Ce nu vezi că furnicile se chinuie și pot să moară!

”Pot să moară?” am auzit doar aceasta și am alergat rapid spre mușuroi, unde stătea în pirostrii fiul vecinei, un băiețel mai mic decât mine, care scormonea cu un băț în mușuroi.

Eu m-am aplecat să văd ce se întâmplă. Multe furnici alergau alarmate, au ieșit foarte multe la suprafață și alergau înnebunite.

-Vrei să vezi ouăle lor? A întrebat băiețelul. Putem să le strângem și apoi să le strivim”! zâmbea el. Să vedem ce au în interior! A apăsat cu bățul mai tare, fără să aștepte un răspuns de la mine și în câteva clipe, la suprafață au început să iasă furnici care târau ceva în spinare, niște ouă albe, care erau destul de mari, furnicile alergau haotic, de parcă nu aveau unde să ascundă aceste ouă.

-Hai să le strivim!!! Urla vesel băiețelul vecinei, sărind repede pe mușuroiul, care mișuna cu insecte.

-Nu vă este rușine la obraz! Ne dojenea un bărbat din scara vecină. Apoi ne-a ținut o lecție ”cum nu se poate de procedat” și eu cu capul în jos am mers acasă. Însă în câteva zile interesul meu față de moarte a sporit și eu mă luam din urma băiețelului vecin, urmărind ce face el.

Într-o zi m-a îndemnat să prindem niște greieri, ni s-au alăturat și alți copii și am prins într-o cutiuță câțiva. Apoi, un copil mai mare a găsit niște chibrituri și a ars cutiuța cu greieri și atunci am văzut pentru prima oară cum se sting greierii de la focul care-i mistuia.

Vecinul straniu, din nou s-a apropiat de noi și a început să urle că suntem foarte răi la suflet și nu vrea să ne mai vadă făcând așa lucruri meschine. Deja aveam frică de acel om, ne părea un răutăcios.

Într-o zi, acel băiețel m-a chemat afară să-mi demonstreze că musca nu moare dacă-i tai capul. Eu mirată, am alergat afară să văd minunea. Deși, nu înțelegeam până la urmă ce semnifică moartea. Era dimineață devreme, abia trecut de 8, mijlocul lui iunie și deja erau multe muște afară, se așezau pe mașinile din fața blocului și noi acolo le prindeam.

-Priveșteeeeee ce muscă am prins! țipa băiatul, arătându-mi pumnul în care bâzâia musca. El o apucă de aripioare și mi-o arătă. Era verde și foarte strălucitoare. Tare mi-a părut frumoasă.

-Cum ai prins-o! Am întrebat eu. Căci anume muștele colorate erau atât de rapide!

El a luat musca, a făcut un eșafod improvizat, a găsit un ciob de sticlă și bolmojind ceva despre păcatele acelei muște, dintr-o mișcare i-a separat capul de trup.

Am rămas cu gura căscată, căci capul nu mai mișca, iar trupul zbura, agonic, nebunește, se rotea, apoi s-a liniștit și trupul verde fără de cap mergea încet.

-Muștele sunt insecte dăunătoare! Zise el, de parcă se justifica. Eu însă nu prea am înțeles ceva. De aceea, a doua zi m-am trezit la fel de devreme și am ieșit afară fără să iau micul dejun. În primul rând m-am înarmat cu ustensilele necesare, cuțit improvizat dintr-o jumătate de lamă ruginită și o cutie de chibrituri, unde urma să fac ritualul. Tot încercam să prind niște muște și le vroiam pe acele mai ”frumoase”, mai mari, dar nu-mi reușea, erau prea rapide, de aceea, prindeam ceea ce puteam.

Am tăiat capul la vreo 8 muște și plictisindu-mă de acest lucru le-am strâns în pumn și am mers spre casă să arăt bunicii ce am descoperit. Pe drum am văzut un mușuroi și vrând să urmăresc ce fac furnicile m-am aplecat și o muscă din pumnul meu a căzut peste mușuroi. Brusc, o mulțime de furnici au început să iasă din mușuroi simțind prada, au apucat musca și o târau vesel în mușuroi. Găsind acest fapt interesant, eu le-am dat toate muștele pe care le-am ”pedepsit”, căci sunt dăunătoare și am înțeles că am făcut un lucru bun. De parcă mă justificam în fața cuiva nevăzut. Uite că le-am omorât, dar sunt de folos sărmanelor furnici, care erau flămânde.

Cu timpul am făcut cunoștință cu moartea mai aproape. Recunosc că multe am experimentat vrând sau nevrând, așa eram eu, așa de fapt sunt toți, atunci când își întețesc toate gândurile într-o oarecare direcție. Și dacă te gândești prea mult la acest fapt, la scopul propus fie el conștient sau poate inconștient, se găsesc căi în care universul îți creează ceea la ce te gândești. De fapt nu vreau această meditare să trezească emoții negative, ci invers, să vă gândiți bine înainte ca să vă doriți ceva. Deoarece, tu devii ceea ce ceri. Și unde nu te vei întoarce acolo va fi ceea la ce te gândești, te va urmări mereu și pretutindeni.

Descoperirile mele despre moarte au continuat. Și eu mereu eram martoră a acestui fenomen foarte interesant, mă atrăgea foarte mult. Prea multe am văzut și cu timpul am atras și mai multe.

În toaletă am observat o pânză de păianjen și un păianjen micuț pe ea. M-am gândit ce ar fi dacă l-aș hrăni și îi prindeam muște, le tăiam capul și le aruncam pe pânză. Cred că el era fericit, deoarece într-o lună a crescut imens. Așa un fel de arahnid de ”companie”. Acum zâmbesc, dar eu cercetam și îmi era interesant ce face păianjenul cum omoară insectele, cum le rotește cu labele, de aceea îi prindeam muște și nu le mai omoram, încercam să le dau vii și apoi urmăream ce face păianjenul. Rugam părinții să nu-mi omoare păianjenul, l-am botezat  Silvestru. Apoi, într-o noapte am văzut că păianjenul meu a ieșit de pe plasa sa și s-a pornit undeva, l-am văzut cum urca pe perete, iar din urma lui mergeau zeci de pui de păianjen, se vede că era femelă. Eu m-am speriat că erau atât de mulți și m-am și supărat de ce a îndrăznit să fugă, am luat un papuc și i-am omorât pe toți. Am simțit că eu sunt stăpână pe el și nu are nici un drept să fugă.

Mă interesau păianjenii, căci îmi era frică de ei și am decis să-i pedepsesc. În fața casei bunicii creșteau un fel tufe pufoase cu ace ca de brad, ele se întindeau frumos pe poienele amenajate frumos. Cu același băiețaș vecin am găsit un soi de păianjeni interesanți, care aveau un zigzag pe spate și creau pe mătasea lor un zigzag, care era un fel de funie de semnalizare în caz dacă a picat în plasă vreo insectă. Am luat o sticlă goală și am prins greieri și muște, apoi am început să amăgim păianjenii, puneam insecta pe plasă și păianjenul ieșea să-și prindă hrana. Noi, imediat îl prindeam și-l ticseam în sticlă. Așa am strâns vreo 20. Apoi i-am omorât pe toți. Îmi era și milă în același timp, dar eu nu mă opream. Nu mă simțeam bine că i-am omorât, dar voiam să descopăr cum se petrece moartea. Întrebam de bunei dacă au suflet și ei mă întrebau de unde știu de suflet, dar nu știau răspunsul.

Eu scriu aceste rânduri și simt că mai descopăr ceva anume acum, precum în romanul lui Dostoievski ”Crimă și pedeapsă” totul are un început și orice faptă creată de noi acum are răsunet pe urmă. Nu sunt remușcări, sunt doar niște meditări.

Am mai crescut un pic și am înțeles că pot muri nu numai insectele…

O dată am văzut niște pisoiași mici, orbi încă, copiii își băteau joc de ei, unul deja decedase, iar celălalt deja era pe moarte, îmi era milă de el, dar eram mică, nu știam ce se face în așa caz. Acum aș fi putut salva acel pisoi, dar eu i-am pus într-o cutie și i-am îngropat și peste o oră am dezgropat, deoarece aveam remușcări că poate n-au murit. Curiozitatea mă măcina.

O dată, pe la 6 ani, am mers cu mama în sat la străbunica și ne plimbam pe acolo și am găsit un pui, se vede că a căzut din cuib de undeva, am căutat cuibul nu l-am găsit și am luat puiul cu noi, era probabil pui de vrabie nu mai țin minte, avea ciocul încă galben. L-am ținut 2 zile, știu că mama îl hrănea cu ceva, dar îmi spunea că el trebuie pus pe copac, poate mama lui îl va auzi și va veni după el. La amiază, am luat un scaun, m-am urcat pe nucul bătrân din fața casei și am pus puiul acolo. Apoi am coborât încet și am călcat pe ceva moale, când am privit sub picior, era puiul care picase înainte eu să cobor, l-am strivit, a murit și eu disperată mă uitam ce am făcut. L-am strivit din greșeală, l-am omorât! Cum așa? Nu știam ce să fac, eram șocată cum de am putut face așa ceva. Și acum simt un fel de remușcare.

Am întâlnit moartea și altfel, părinții știau că ador animăluțele, de aceea mereu aveam animale în casă, hamsteri, papagali, pisică și câine, totul concomitent.

Tambur, așa i-am pus numele unui pui de spaniel englezesc, era atât de deștept, îl adoram, îl dresam. Într-o zi, a venit tata și mi-a spus că Tambur a murit, l-a lovit un scrânciob. Eu eram șocată, cum așa? Mi-a spus că l-a aruncat sub un gard, am căutat acel gard, îmi era frică să mă apropii, dar îi vedeam blana. Și veneam în fiecare zi să văd ce face el acolo, vedeam cum se descompune, mirosea oribil și cu timpul mi s-a creat o asociație că doar animalele pot mirosi urât atunci când mor.

Pisica fătase 4 pui, 2 din ei erau atât de drăgălași, foarte pufoși, dar de o seamă de vreme ea scotea doi pui din cutie și îi ducea în altă parte și rămâneau acei pufoși în cutie. Eu nu intuiam nimic, eram doar un copil și mereu îi puneam la loc în cutie pe ceilalți. Pisica mă privea și mieuna, dar eu nu înțelegeam  ce vrea. Peste câteva zile au murit primii doi pisoi, apoi au murit și ceilalți, atunci când murea ultimul, îl imploram să nu moară, mă rugam, îmi doream să trăiască atât de mult. După ce a murit tambur, părinții s-au gândit să-mi cumpere un alt câine, de data aceasta era un câine lup german Laima. Era adorabilă, deșteaptă și tare iubitoare, dar nu a ajuns să trăiască mult, a murit de ciumă. Noi nu știam cum s-o salvăm și ea s-a chinuit enorm, apoi a murit.    Eram mereu tristă, căci nu puteam să înțeleg cum să ajut animăluțele mele preferate și plângeam noaptea și întrebam de ce mor, de ce? Răspuns nu avea nimeni. Mi-au mai murit animale în copilărie, dar chiar și acum îmi mor, dar deja nu din cauza bolilor. Prea bine am învățat comportamentele câinilor, pisicilor, chiar și păsărilor de casă în cât pot să deosebesc boala la un stadiu incipient, nevăzut pentru alții. Poate că ieșea un bun veterinar din mine, însă eu sunt prea inimoasă ca să mă uit zi de zi la animalele bolnave, care suferă și nu pot să spună despre durerea lor.

Eram mică, o urmăream pe bunica peste tot chiar și atunci când tăia capul unei găini pentru a face o zeamă și mă miram și atunci cum găina sare în sus fără de cap. Părea și vesel și trist. Copii mereu sunt curioși. Mă uitam cum se taie burta peștelui și așteptat cu nerăbdare chiar, căci bunica îmi scotea vezica cu aer, strângeam vreo10 și alergam afară să le sparg. Mai târziu am înțeles că peștele este omorât pe viu, nu știu cât de mult simte durerea, cât de multe nervațiuni are, dar mereu îmi imaginez neputința peștelui în fața cuțitului și chinul prin care trece el, curățat de solzi pe viu și apoi tăiat. Până acum mi-i milă să curăț pește…

Nu am să uit niciodată un cadru oribil din copilăria mea. La blocul bunicii trăia un câine, era foarte gras, era preferatul tuturor, îl hrăneau doar pe el, era pacifist și foarte hrăpăreț, ne adora pe noi copiii casei și mergea peste tot din urma noastră. Era atât de gras încât mergea foarte încet, iar grăsimea se scutura pe el, era foarte hazliu, Șuric.

Într-o zi  m-a urmărit peste tot, a mers cu mine și la magazin și la bunica și când deja mă îndreptam acasă, am trecut strada repede, dar nu am atras atenție la ”amicul” meu care mergea din urma mea prea lent, a fost lovit de o mașină. Până acum mi s-a întipărit în memorie, cum se rotea sub roțile acelei mașini. Să vă zic sincer și acum regret că nu am avut grijă de el, să-l opresc sau să-l aștept, dar dacă să privești din altă perspectivă, de fapt l-a ucis obezitatea, acest fapt îl pot constata acum, dar atunci mă simțeam foarte vinovată.

Nu atât de demult am mers cu mașina la distanță mare și pe drum atâtea animale strivite de roțile nemiloase ale autoturismelor, încât tot drumul pare un lac de sânge în ochii mei, având o fantezie bogată eu mereu îmi imaginez cum au murit, spre regret. De aceea, sunt foarte atentă pe drum și dacă soțul e la volan, îl atenționez când văd vreun animăluț care trece strada. Am mers 800 de kilometri și au trecut strada 8 animale, dintre care o vulpe tânără, de vreo 4 luni, care s-a oprit de frică, a încremenit în mijlocul drumului și s-a uitat lung la noi. Mă bucur enorm că nu am ucis pe nimeni. Dar niște cunoscuți mi-au zis, trebuie călcați, deoarece poți în defavoarea ta să faci o manevră nereușită! Poate că au dreptate, dar de ce să nu fii vigilent?

Nu am povestit nimănui aceste trăiri, de aceea am decis să le scriu fără de frică, poate și tu, drag cititor ai avut astfel de istorii în viață.

O dată, o cățelușă a fost mutilată de niște băieți, a supraviețuit, dar nu putea merge și eu îi aduceam apă și mâncare, mai nou, știam că o injecție te scapă de durere și îi făceam injecții, aveam 12 ani, îi administram baralgin. Sună straniu, dar așa îmi părea că o voi scăpa de durere. Spre regret nu a supraviețuit, totuși au omorât-o aceeași băieți nesuferiți, cărora le-am spus atunci: ”să știți că totul se va întoarce, căci Dumnezeu totul vede și durerea pricinuită cuiva ți se va întoarce!” Nu știu de unde am luat aceste cuvinte, anume atunci…

Mama a cumpărat niște puișori de la piață, i-a pus în cutie și îi ținea la balcon cu gândul că îi va duce în sat în câteva zile. Eu ieșeam să mă joc cu ei, dar în fiece zi murea câte unul și îmi era atât de milă, durerea mea din suflet era atât de mare, încât cu timpul am învățat aproape toate tratamentele diverselor boli a păsărilor.

Durerea pierderii se întețea în sufletul meu și eu înțelegeam că moartea de fapt este ceva urât, ceva nesuferit, anume acea babă cu coasa, care e vicleană și lovește anume atunci când tu nu aștepți. De atunci viziunile mi s-au schimbat, însă durerea oricum rămâne. Cei bătrâni spuneau despre oameni:

”A murit pentru păcate!”

”Cum așa?” mă gândeam eu, oare și puișorul meu preferat a făcut păcate?

În acea perioadă, negăsind răspunsuri am fost sfătuită de bunica să citesc Biblia. Mama mi-a spus să nu citesc, căci nu voi înțelege nimic. Eu eram încăpăținată, am început să citesc, dar m-a decepționat, deoarece Dumnezeu cerea jertfe, să omori animăluțe nevinovate, sau să omora oameni fără milă. Era greu să înțeleg, căci scrierea după cum știți nu este directă, are câteva substraturi filosofice. Spre regret eu înțelegeam că Dumnezeu este un nene răutăcios. Dar nu mă lăsam să citesc, credeam că voi găsi răspunsuri. Pot să spun că abia acum recitind Biblia creierul meu poate conștientiza sublimul adevăr de printre rânduri, chiar și în testamentul cel vechi.

Dar să continuăm cu „moartea” din viața mea.

Poate că tot ceea ce voi scrie mai departe poate să aibă un conținut șocant, dar e tot ceea prin ce am trecut vrând sau nevrând.

Țin minte că părinții mei țineau iepuri și uneori tata aducea câte doi acasă și eu mă jucam la balcon cu ei și apoi, într-o zi am văzut cum tata scoate pielea de pe un iepuraș, am plâns mult atunci și încă mai mare era scârba mea, deoarece îmi plăcea carnea lor.

”De ce sunt așa scârboasă?” mă întrebam eu. Oare nu sunt o fățarnică? De aici bocesc când văd că tata ridică ciocanul să lovească în capul iepurelui, îl urăsc, îl implor să nu-l omoare, iar pe urmă mănânc carnea lui și încă și îmi place! Cum poate fi așa?” meditam eu. Prea des se întâmpla acest fapt, erau timpuri grele pentru familia mea și carnea iepurilor ne scăpa atunci, abia acum înțeleg. De aceea, mușcam buza atunci când tata se ducea cu ciocanul la balcon și îmi căutam de treabă, iar în prealabil nu mă atașam atât de mult de animăluțul pufos. Cu timpul am înțeles că totuși carnea de iepure nu-mi place și dacă cumva capăt vreun iepure, îl prepar, dar nu mănânc, mi se face greață doar de miros.

Moartea pe care o întâlneam eu era legată doar de animale și păsări. Un pui de rândunică căzut din cuib și mâncat de pisică în ochii mei, un șoarece rănit de pisoi, care sângera, un pisic călcat de roțile mașinii tatălui meu, era oribil, strașnic, atunci îl uram pe tata și nu mai vroiam să vorbesc cu el.

Toate aceste momente mi s-au întipărit adânc în suflet și devenea tot mai greu să îmi abțin suferința, dar era ceva de nedescris, milă amestecată cu durere, deoarece mă transpuneam în locul lor și aceasta a fost o mare greșeală, căci lecția dată de cel divin, în a mă proteja de durere de acest gen, se pare că până acum nu a fost învățată, scriu și conștientizez acest fapt, căci în continuare, zi de zi, an de an eu am întâmpinat moarte animalelor mele, a celor ființe pe care le adoram. Iar lecția mi se dădea din nou și din nou, ca la o repetentă incorijabilă, ca să înțeleg, că fiecare are drumul lui, chiar și un animăluț, că vreau eu sau nu, dar dacă este necesar universului, el va muri oricum, lăsând loc pentru altceva, de aceea nu se poate să ne gândim atât de mult la moarte. Căci cei morți rămân cu morții, iar noi trebuie mai departe să ne mișcăm, să ne ferim de durerea care ne paște la orice pas, durerea pe nume MOARTEA.

Seria dată a continuat, fie că îmi mureau 30 de gâște dintr-o dată fie că 100 de găini într-o noapte, eu tot mă băteam cu capul  în același perete, strângând cu lacrimi, cadavrele celor pe care i-am iubit cu adevărat.

O să mă întrebați cum poți iubi un animal, o pasăre atât de mult, nu știu, așa e inima mea, îi ador, îmi luasem în chirie casă, numai ca să am și câine și pisică și păsări, pe care le sărutam în fiecare zi, din momentul în care erau încă în ou. Și tare mă mai scârbeam dacă puiul din ou murea, îl urmăream cu lanterna, seară de seară. Mă rodea acest simț, îmi tăia inima și sufletul atunci când vedea cum mor animalele mele, cum își dau duhul, deja știam cu siguranță, care și când va muri, știam cum reacționează corpurile lor, cum își dau duhul… Va fi greu de înțeles pentru cititor ceea ce încerc să vă povestesc, dar scriind în același timp eu îmi dezleg problema pe care n-am putut-o rezolva mulți ani, să nu mă atașez atât de mult, să nu idealizez, să înțeleg că același animăluț crescut și iubit de mine, de fapt, nu-mi aparține.

Învățam la universitate, la juridică atunci când, la orele de medicina legală am fost duși la morgă. Țin minte mirosul insuportabil care mi-a intrat în păr, în haine, în suflet.

Ca un infern, peste tot cadavre acoperite cu cearșafuri, pe tărgi, pe jos, peste tot, culoare  pline de cadavre, așa am reținut morga. Am fost duși într-o cameră specială în care se făcea otopsia cadavrelor. Până acum nu pot primi în suflet de ce un om viu cândva este numit cadavru, de parcă e un obiect, de parcă e o păpușă, dar înțeleg pe de altă parte că noi oamenii suntem oameni atât timp cât suntem integri, trup și suflet. Trupul fiind de fapt o mașină, care cu timpul se deteriorează sau se uzează. E bine știut acest fapt.

Însă ceea ce am văzut noi apoi ne-a șocat și mulți n-au rezistat fugind afară.

Pe două mese din inox, erau 2 bărbați, unul slab, trecut peste 70, cu ochii și gura deschisă, iar altul trecut de 50, gras și portocaliu. Erau goi și tăiați. Cel slab era deja gata, adică trebuia doar cusut, a fost studiat, iar celălalt era încă ”în proces”, era cu scalpul dat peste față, cutia craniană deschisă, iar acolo pustiu, căci creierul era feliat alături. Iată aici, moartea pentru mine luase o altă mască, desigur că aveam și eu șoc, dacă țin minte toate amănuntele. Unii studenți au plâns, însă un anatomist râdea de noi și ne-a întrebat:

”Vreți să vedeți uterul?”

Toți s-au lăsat interesați, dar eu am constat că e bărbat, de unde uter și anatomistul a râs demonic, iar colegii mei probabil din cauza șocului nu au conștientizat acest fapt. Expresia feței unuia din bărbați o țin minte până acum, decedase de foame, în stomac avea doar 2 frunze a unei flori de care avea grijă, iar celălalt murise din cauza cirozei și a îmbuibării, căci avea o burtă imensă. Aceste cadre uneori le mai rulez prin cap, dar e cert moartea pentru fiecare din noi va arăta altfel!

După această oră de medicină legală am mai avut cazuri atunci când am văzut cadavre, făceam practică în procuratură atunci când am mers la locul incidentului, unde un bărbat decepționat în soarta sa s-a sinucis. Era cu ochii deschiși și erau atât de albaștri, frumoși. Am fost nevoită să mișc cadavrul, căci m-a rugat anatomistul și n-am avut frică, de ce? E o mașină, nu-i așa?

Un timp am crezut că eu sunt puternică, că pot să mă țin tare, să mă feresc de compătimire, să fiu indiferentă, dar în realitate sunt prea sentimentală, ca să pot.

Bunica mea era bolnavă de cancer câțiva ani și visasem un vis în care mi se spunea să merg acasă, acolo unde locuia ea. Am ascultat acea voce interioară și am mers, o dată ce am intrat în casa bunicii am simțit un miros greu cunoscut, deși bunica mai era în viață, în acea noapte am fost martor ocular, cum bunica și-a dat ultima suflare, dar nu înainte să-i văd chinurile trupești și agonia, am văzut toate stadiile morții, toate…

Aici am întâlnit și mistica de care n-am pomenit mai înainte ca să vă scutesc de acest fenomen, care la fel ca și moartea de parcă mă urmărea.

Cu câteva clipe înainte ca bunica să-și dea ultima suflare s-a deschis portița, dar nimeni n-a intrat, era 12.05 noaptea și concomitent câinele bunicii a început să urle foarte tare. De ce? Câinii simt moartea.

Am văzut cum un om moare, apoi trupul lui devine brusc cadavru, se umflă, se usucă, se schimbă și cel mai interesant că începe să miroase atât de repede.

Pare strașnic, dar de fapt nu, căci dacă să fim mai pragmatici vom înțelege că acel care s-a chinuit a simțit o eliberare, dar și cel care a murit spontan la fel eliberare a simțit, căci noi suntem niște raze de lumină priponite de acest ”cadavru” carnal.

Eu știam că moartea trăiește alături de noi, fiind o parte din viața noastră, o parte care nu trebuie ignorată deloc, pe mine mă doare nu însăși moarte ca fenomen, dar chinurile trupești sau frica unui om sau animăluț înainte de deces. Frica, agonia, descurajarea, neputința, durerea… Atunci când văd moartea mereu simt emoția celui ce a murit recent, aceasta doare. Dar să țineți minte, aceasta este cea mai mare greșeală pe care o faceți, să vă transpuneți în locul cuiva, căci fiecare are calea lui. Cineva va spune că ”după merite și moarte”, dar și aceasta nu este corect, chiar răutăcios. Stai să ajungi! Îmi spun în sinea mea. Dumnezeu știe cine și cum.

Spre regret am retrăit sute și sute de morți, mai ales a animăluțelor mele dragi. Dar dacă am fost repetentă la acest capitol mi se întâmplă și până acum acest fapt, cred că se va întâmpla până atunci, până când voi înțelege că se poate de iubit fără ca să te atașezi.

Istoria fetiței mele pe nume Magda, cred că o cunosc mulți. Am stat  la căpătâiul ei câteva luni de zile și o mulțumesc că nu a murit în mâinile mele, deși a fost resuscitată față de mine de nenumărate ori. Am căutat răspunsuri peste tot, biblie, cărți, diverse religii, vroiam să trăiască fata, însă atunci când am înțeles că nu are scăpare am decis să-i permit să plece, dragostea mea față de ea era atât de mare, atât de puternică, încât nu se compară cu nimic pe lume. Situația se înrăutățea, iar din momentul în care am înțeles că fata simte durere am decis să fac tot ce este în puterile mele. Nu să mă dezic, nu să o ignor, să o iubesc în afara timpului și trupului, să-i dau voie să plece din acest trupușor deteriorat. Și acum sunt sigură, că ea rămânea doar pentru mine, ca să mă învețe să iubesc necondiționat, fără să mă atașez sau să idealizez viața. I-am zis să plece, că eu voi fi bine, că ea trebuie să-și urmeze calea, că ne vom vedea și ne vom întâlni oricum, ea m-a privit foarte atent atunci când îi spuneam aceste cuvinte. A doua zi s-a stins și nu știu ce a fost, poate intuiția de mamă, sau poate că ea a așteptat să conștientizez eu ceva. A fost greu să înțeleg multe după această tragedie, căci te invadau întrebările cine e vinovat și de ce anume ție ți se întâmplă. Apoi încetul cu încetul totul se schimba, cu anii studiind moartea care îmi nimerește în cale înțeleg că ea va fi mereu alături, mereu, dar totul depinde de noi ce vrem. Vrem să o vedem cu coasă sau cu o privire blajină. Eu nu mai vroiam ca pruncul meu să sufere, de aceea am acceptat moartea ca un remediu pentru mine, de fapt.

E trist, căci fiecare din noi pierde pe cineva drag, dar nu fiecare cunoaște că de fapt moartea este începutul vieții adevărate, dar pragmatismul din noi, demagogia, răutatea, răceala, împietrirea sufletelor sau invers sensibilitatea sporită precum o am eu, ne cufundă, ne adâncește într-o viață plină de greutăți.

Acum pot spune cert că eu am atras această durere a pierderii, fiind fixată pe ideea morții și am selectat din tot frumosul lumii doar momentele în care trebuia să învăț ce este moartea și dacă ai o idee fix până când nu o vezi împlinită, nu te lași.

Știu că mă așteaptă încă câteva momente neplăcute, vreau să cred că doar câteva ”momente” legate de moarte, dar vreau să pot rezista, căci după fiecare deces vrei nu vrei te gândești ce ar fi dacă aș muri eu? Cum ar fi.

Am citit multă literatură despre lumea de apoi, am înțeles una, atitudinea celui viu doar contează, deoarece cel mort pleacă fără de regrete într-o lume mai bună decât a noastră.

O să spuneți că mă gândesc prea mult, că prea mult atrag atenție la fapte care n-ar trebui să mă deranjeze, dar e deja în sânge, nu pot fi indiferentă deși încerc să echilibrez în suflet acea dragoste și puterea de a te dezice de ”obiectul” iubirii tale, fără a pierde acest sentiment și fără de a crea o altă emoție, negativă, care ar spulbera puritatea iubirii. Nu trebuie să fie regrete, cel puțin nu pe mult timp, trebuie să învățăm să trăim liber, să nu depindem de cineva sau de propriile emoții.

Moartea mereu va fi o parte din tine, o parte din viața ta și pe ea doar trebuie să o accepți, de altfel doare…

Reclame
Categorii Без рубрики

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta:
search previous next tag category expand menu location phone mail time cart zoom edit close